Incarcerata de vicii

M-a sărutat… încă nu-mi vine să cred! am inima cât un ghem iar stomacul meu s-a blocat, simt ca nu-mi mai trebuie nimic. Am ieșit iar în oraș, împreună cu el… E atât de atent, a învățat foarte repede tot ce-mi place mie. Mi-am luat o înghețată de caramel, apoi am profitat de ultimele zile frumoase și am mers prin parc… ne-am apropiat de fântâna arteziană… era încă destul de cald sau mă îmfierbântasem din cauza simplului fapt că eram cu el… așa că apropierea de apa care sărea m-a răcorit, m-a atras într-un anumit mod, involuntar aproape m-am tras spre el, și l-am prins de braț, s-a uitat spre mine, a surâs, apoi mi-a luat fața în palme, mi-a mângâiat bărbia, s-a uitat în ochii mei și apoi și-a lipit buzele de ale mele… le-am simțit cum îmi luau tot aerul, cum mi le-a cuprins pe ale mele, parcă să mi le fure… inima mea era cât un purice… apoi i-am simțit limba în gura mea, cum îmi căuta limba… mă trec fiori și acum… Lăsă caietul la o parte și privi în sus tavanul înegrit de vreme, își aminti de buzele ei… le văzu cum coborau spre el, întredeschise, pregătite să-l soarbă, să-i ia vlaga, să-l lase inconștient, să-l poarte pe alte căi, să-l ducă spre altă lume, creșteau tot mai mari, înghițindu-l… În ultima vreme buzele, ochii, trupul ei erau tot timpul lângă el, le visa, le căuta pe tavan, scrijelea pereţii goi, cu unghiile căutând-o, dar nu era acolo… nu avea să vină… trebuia să se ducă el după ea, iar el pierdea timpul între patru pereţi, fără posibilitatea de a pleca undeva, se simţea legat de mâini şi de picioare. Trecuse cât? O lună de când n-a mai văzut-o de când nu mai avea niciun semn de la ea…